1390 Cu aproximație, acesta este anul în care s-a născut Vlad al II-lea Dracul. A fost domnitor al Țării Românești în două perioade, 1436-1442 și 1443-1447, fiul nelegitim al lui Mircea cel Bătrân.
1431 Vlad II și-a primit titlul de „Dracul” după ce a fost primit pe 13 decembrie în Ordinul Dragonului fondat în 1408 de Sigismund, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Ordinul, creat de Sigismund, dorea să crească puterea politică a bisericii și să protejeze familii nobiliare maghiare și românești de Imperiul Otoman.
1431-1435 Vlad Dracul s-a stabilit la Sighișoara beneficiind pe deplin de puteri din partea lui Sigismund I de Luxemburg, regele Ungariei. În numele acestuia, Vlad Dracul pedepsește unele cetăți răsculate împotriva autorității regale, printre ele fiind Rupea. Într-o scrisoare adresată brașovenilor, explicând că fusese însărcinat de rege să păzească granița de est, îi ceartă că au jefuit pe unii oameni protejați de el. Scrisoarea, scrisă în limba slavonă spune: „Io, Vlad, voievod și domn. Scrie domnia mea, multă sănătate pârgarilor din Brașov. Știți bine și voi că domnul chezarul m-a însărcinat pe mine să păzesc această margine... Deci să nu vă pară rău dacă domnia mea nu voi lăsa slugile mele în pagubă și dacă pentru una, voi lua îndoit și întreit de la voi.”[1]
1436 În decembrie, Vlad Dracul este înscaunat domn al Țării Românești, cu ajutorul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Domn al unui stat tampon, Vlad a încercat să ducă o politica de echilibru între cele două puteri cu veleitați suzerane, Regatul Ungar și Imperiul Otoman.
1437 La moartea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, domnul Țării Românești a fost nevoit să se închine personal sultanului Murad al II-lea.
1438 În august, s-a alaturat, în calitate de vasal, sultanului care executa, în fruntea unei armate de cca. 100.000 de oșteni, o incursiune devastatoare în sudul Transilvaniei.
1442 În martie, Vlad Dracul a participat la campania din sudul Transilvaniei condusă de Mezid beg de Vidin, acțiune militară de avergură (cca. 70.000 de combatanți otomani) soldată în cele din urmă cu succesul voievodului Transilvaniei, Iancu de Hunedoara și moartea begului. În vara aceluiași an, Iancu de Hunedoara l-a înlocuit pe Vlad Dracul cu Basarab al II-lea, în ciuda eforturilor otomanilor conduși de beglerbegul Rumeliei Șehabeddin pașa, înfrant de voievodul transilvan pe cursul superior al Ialomiței.
1442-1443 În răstimpul dintre cele două domnii, Vlad Dracul a fost „reținut” de sultan la Gallipoli (fiind considerat nesigur).
1443 Vlad Dracul este din nou înscaunat pe tronul Țării Românești.
1444 La 12 iunie, se semnează tratatul de pace pe termen de zece ani de la Edirne (Adrianopol), încheiat între sultanul otoman Murad al II-lea și Vladislav Jagiello, rege al Poloniei și al Ungariei, prin care se stabilea, printre altele, co-suzeranitatea sultanului și a regelui ungar asupra lui Vlad Dracul.[2] În septembrie-noiembrie, regele Ungariei, Vladislav I al Ungariei a declarat război Imperiului Otoman și a lansat Bătălia de la Varna sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Iancu i-a cerut lui Vlad să-și îndeplinească jurământul ca membru al Ordinului Dragonului și ca vasal al Ungariei, dar a fost refuzat. Papa l-a absolvit de jurământ, dar a cerut ca fiul său Mircea să meargă în loc.
Rezultatul cruciadei de la Varna a fost dezastruos pentru armata creștină, Iancu de Hunedoara abia scăpând. Mulți, inclusiv Mircea și Vlad Dracul au dat vina pe Iancu pentru dezastru. Din acel moment, Iancu de Hunedoara a avut o atitudine ostilă față de Vlad Dracul și fiul său cel mare.[1]
1445 Între august si octombrie, o flotă burgundo-papală constituită din opt nave, comandată de cavalerul burgund Walerand de Wavrin, aflată la Constantinopol la cererea împaratului bizantin Ioan III Paleologul, a combătut pe linia Dunării, în colaborare cu forțele terestre ale lui Iancu de Hunedoara și Vlad Dracul, cucerind cetațile Turtucaia, Giurgiu si Rahova, stăpânite până atunci de begii dunăreni.
Ajuns între timp la rangul superior de guvernator al Regatului Ungariei, Iancu de Hunedoara pregatea o nouă ofensivă împotriva otomanilor.
1447 În vederea reorganizarii frontului antiotoman la Dunarea de Jos, Iancu l-a înlăturat pe fluctuantul Vlad Dracul, care și-a găsit moartea împreuna cu Mircea, cel mai mare dintre cei trei fii legitimi. Cei doi erau bănuiți de întelegere cu otomanii.[2]
Bibliografie:
1 - Vlad Dracul, ro.wikipedia.org - accesat la data de 01.07.2014;
2 - Radu Lungu, Domintori si Principi ai Tarilor Romane, Editura Paideia, Bucuresti, 2010.