LEGENDE ȘI BASME ROMÂNEȘTI

Legenda Întemeierii Sucevei

LEGENDA ÎNTEMEIERII SUCEVEI

"Se zice că în vechime pe locurile, unde se află astăzi oraşul Suceava şi satele de prin împrejurime, erau numai păduri cât vedeai cu ochii. Puteai merge cu săptămânele ori încotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai unde şi unde câte de-un păstor, care-şi păştea turma prin cele preluci şi poene. Şi tuturor păstorilor, câți erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase atât pentru dânşii cât şi pentru turmele lor.

 Într-o vară însă, fiind o secetă foarte mare, toate apele de prin împrejurime secară, şi toată păşunea, nu numai cea de pe costişe şi dealuri, ci şi cea de pe văi se uscase. Văzând păstorii că seceta nu mai încetează şi temându-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete şi de foame, se retraseră cu dânsele de la șes în sus spre codru. Dar când se apropiară de codru şi deteră să între într-ânsul, nu ştiură singuri ce să facă să între ori să nu între ?... Ar fi întrat, se temeau că nu vor afla destule poene, unde să-şi pască oile,... să rămâie la poalele acestuia, era peste putință, căci păşunea, câtă mai rămăsese neatinsă de arşiţa soarelui, se sfârşise. Deci ce era să înceapă şi să facă ?...

Unul spunea una, altul alta, dar nime nu gâcea cum şi în ce chip ar putea să iasă mai degrabă şi mai bine la capăt. în urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire şi cumpănire, zise unul dintre dânşii, care era mai bătrân, mai ajuns de cap şi mai păţit : Ce să mai întindem atâta vorbă !... nu ştiţi că vorba multă e sărăcia omului !... Să meargă vr-o câțiva inşi dintre noi, care îs mai tineri şi mai voinici, să caute în toate părțile doară dau peste nişte câmpuri sau poeni, ce n-au fost încă cu desăvârşire dogorite şi pârlite de arşița soarelui şi cum vor afla în vre-un loc destulă păşune să se întoarcă înapoi şi să ne dee de ştire !

Cum rosti bătrânul cuvintele acestea, cinci inşi dintre dânșii, care erau mai voinici şi mai inimoşi, adică care n-aveau frică de nemică, ci se jucau cu lupii ca şi cu nişte căţei şi se trânteau cu urşii pe-ntrecute, nu stătură mult pe gânduri, ci luându-şi fiecare bota sa cea ciobănească în mână, se şi porniră la drum. Și apucând unii în dreapta, alții în stânga, merseră încotro îi duseră ochii şi picioarele, doară dau, mai degrabă, peste păşunea dorită.

Iată ânsă că, într-un târziu, unul dintre dânşii, care a mers, acuma cât timp va fi mers, se trezeşte deodată că pădurea, prin care a fost apucat, începe a se rări, şi poeni drăgălașe acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă până la brâu, şi presurate cu tot feliul de flori, unele mai frumoase de cât altele, i se deschid de naintea ochilor. Păstoriul, cum dete cu ochii de poienile acelea, bucuria lui !...

Să fi prins pre Dumnezeu de-un picior şi nu i-ar fi părut aşa de bine!... Deci prinsă îndată a căuta în dreapta şi-n stânga ori de nu se află şi apă printr-ânsele. Şi îmblând el aşa în colo şi-n coace, cât timp va fi îmblat, dă de-o dată peste o apă mare, care curgea alene la vale. Era Suceava. Mai merge el după aceasta, cât mai merge, şi dă apoi de-o pădure mare şi deasă de arini, care se-ntindea pe malul drept al Sucevii, iară de cealaltă parte de apă vede o poiană ca aceea, de-ți era mai mare dragul să te uiți la dânsa.

Şi cum vede el poiana, nu se poate răbda de-a nu se apropia de apă şi-a cerca să treacă de cealaltă parte. Dar iată că tocmai când dete preste un vad şi voi să-l cerce cât e de adânc şi ori de-l va putea trece, ies patru oameni din pădurea cea de arini şi se ândreaptă spre dânsul. Erau cei patru păstori, de care s-a fost despărţit de scurt timp după ce au plecat să caute păşune. Apropiindu-se cei patru inşi de dânsul, ei spuseră că pe culmea unui deal, care se află în mijlocul pădurii celei de arini, este un sǎhastru şi, trecând ei pe acolo, săhastru i-a miruit pe tuspatru cu mir în frunte.

Auzind aceasta, soțul lor îi rugă să-l ducă la săhastrul acela ca să-l miruească şi pre dânsul. Cei patru inşi nu se puseră de pricină, ci, după ce văzu şi ei poiana cea mare, care se-ntindea de-a stânga Sucevii şi cercă vadul acesteia ca să vadă cât e de adânc, se întoarse îndărăpt şi se porniră cu toții în sus, spre săhastru. (...) ...Ajungând la tovarășii lor, care i-au fost trimis ca să caute păşiune, le istorisiră din fir în păr toate celea ce le-au aflat şi le-au văzut pe unde au îmblat. Iară după ce le-au istorisit, nu mai steteră acuma mult pe gânduri ce să înceapă şi să facă, ci luându-şi fiecare turma sa se porniră cu toții la drum spre locuința sǎhastrului, şi cum ajunseră la starea locului se aşezară pentru totdeauna în apropierea acestuia.

Cu timpul mai veniră și alți păstori din alte părţi şi aceia asemenea îşi făcură colibe lângă locuința săhastrului. În urmă veniră şi muntenii de la munte cu căpitanul lor în frunte, şi după ce se aşezară şi aceştia în apropierea săhastrului, făcură pe un alt deal, care se întinde în partea despre amiazi şi care se despărţeşte de cel dintâi numai prin o vale, o cetate de piatră, iară pe locul unde a fost arborele, în care a locuit săhastrul, făcu o biserică de lemn. Şi fiindcă săhastrul murise înainte de rădicarea bisericii acesteia, de aceea tăiară şi aşezară ei și arborele în care a locuit acesta, întrânsa. Şi aşa cu timpul, rădicându-se din ce în ce tot mai multe case şi alte clădiri, atât âmprejurul cetății cât şi a bisericii celei de lemn, pădurile de prin apropiere începură, pe zi ce mergea, a se rări şi a dispărea, iară în locul lor a se întemeia oraşul de astăzi Suceava.

La vr-o câteva zeci sau sute de ani după aceasta, nu vă pot spune cu acurăteață, destul atâta că venind căpcânii, care aveau numai câte un ochi în frunte, asupra Sucevii, nu numai că bătură şi prădară pre locuitorii acesteia, ci-i deteră totodată şi foc de arseră mai toate casele dintr-însa dimpreună cu biserica cea de lemn, iară cetatea o dărâmară. Dar bine-a zis cine-a zis că apa trece pietrele rămân! Venit-au căpcânii şi tătarii şi alte lifte rele şi multe daune şi supărări au făcut bieților români. Da cum veniră, aşa se şi întoarseră... Apa s-a scurs şi pietrele au rămas !... Românii, ce scăpară teferi din mâinile lor, adunându-se din nou la un loc, îşi făcură alte case cu mult mai mari şi mai frumoase, de cum erau cele de mai nainte.

Mai târziu, şi anume după ce şi-au ales românii pre Iuga Vodă de domnitor, puse acesta ca să se rădice pe locul, unde a fost mai nainte biserica cea de lemn, altă biserică cu mult mai mare și mai frumoasă, şi nu de lemn, ca cea dintâi, ci din piatră şi cărămidă. Și după ce sfârşi biserica de zidit, puse să o zidească în numele sfântului m.m. Georgie. Și de-atunci şi până ân ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma (an. 1895) e mai toată ruinată şi pustie, s-a numit şi se numeşte biserica Mirăuțului sau simplu Mirăuț.

Tot pe timpul lui Iuga Vodă zice că s-a început și restǎurarea cetății, care a fost mai nainte dărâmată de căpcâni. Fiind însă cetatea despărțită de biserica Mirăuțului prin părăul Câcăina, care venind despre Areni şi trecând pe lângă dealul Tătăraş se revarsă în Suceava şi neputând din pricina aceasta nimene trece când ar fi voit de la dânsa la biserică şi de la biserică la dânsa, de-aceea Iuga Vodă le-a împreunat pe amândouă prin un pod umblător făcut, după spusa unora, din piei de bivol, iară după a altora din gumǎ. Şi-acuma, ori de câte ori voia nu numai Iuga-Vodă, care a fost cel dintâi domnitor român ce-a locuit în această cetate, ci şi urmaşii săi, care asemenea locuiră într-însa, să meargă la biserica Mirăuțului ca să se închine, sloboziau podul, iară după ce se închinau şi se ntorceau acasă, trăgeau podul în urma lor.

Un alt pod, făcut asemenea din piei de bivol, ducea de la cetatea spre miazănoapte-apus, adică spre bisericuța de astăzi a sfântului Ioan Botezătorul, care s-a zidit cu mult mai târziu în grădina curții domneşti. Şi-acest pod încă se slobozia numai atunci când avea să iasă sau să intre cineva în cetate. De altmintrelea sta mai totdeauna rădicat, cu deosebire noaptea, precum şi atunci când se apropia vreun duşman de cetate şi voia să între cu puterea în nuntru. Şi aşa s-a întemeiat oraşul Suceava, care lung timp a fost scaunul domnitorilor români, fala şi podoaba Moldovei!"

  • Sursă 1: Simion Florea Marian, Legende Istorice din Bucovina, Junimea, 1981

ARTICOLE SIMILARE

Românca și tătarii

ROMÂNCA ȘI TĂTARII

Legenda dacilor din Bucovina

LEGENDA DACILOR DIN BUCOVINA