LEGENDE ȘI BASME ROMÂNEȘTI

Românii și tătarii - legendă istorică bucovineană

ROMÂNII ȘI TĂTARII - LEGENDĂ ISTORICĂ BUCOVINEANĂ

"Cică la început românii n-aveau domnitori şi stăpânitori ca-n ziua de azi, ci ei trăiau răzleţiţi prin deosebite ținuturi şi se cârmuiau singuri de sine. Ei îşi alegeau din mijlocul lor, pe câte trei ani de zile, trei bărbați dintre cei mai deştepţi şi mai înțelepți și bărbații aceia apoi, care erau ca nişte filozofi, se sfătuiau între oloată, puneau împreună toate trebile obşteşti la cale, şi toţi ceilalți se supuneau şi ascultau de sfaturile şi poruncile lor.

Aşa o duseră ei un timp mai îndelungat şi mai bine şi mai rău, după cum era adică şi firea, năravurile şi apucăturile feliuritelor popoare păgâne cu carile veniră, în decursul acestui timp, în atingere şi după cum o duceau şi alţi oameni în lume, care trăiau şi se cârmuiau, ca şi dânşii, singuri de sine. De la un timp însă văzând tătarii, un popor păgân, neastâmpărat, prădător şi foarte crud, că românii n-au pe nime stăpânitor şi că ţinuturile în care locuiesc aceştia, sunt foarte întinse, frumoase şi mănoase, se purtară cu gândul ca să-i subjuge, să le iee toate averile şi moşiile şi după aceea să se facă ei stăpâni preste dânşii şi preste ținuturile lor.

Din minutul acela apoi, când le-a plesnit tătarilor un astfel de gând drăcesc prin minte, românii nu avură mai nici o zi bună şi senină, căci nu era an în care tătarii să nu năvălească cel puțin odată în ţinuturile lor, să prade, să omoare, şi să nimicească tot ce le sta sau le venea în cale. Văzând românii că tătarii nu șuguesc, ci din contră că tot una-i bântuiesc şi-i pradă şi multe alte neplăceri şi supărări le fac, iară pre cei ce au nenorocirea să cadă ân mâinile lor parte-i ucid, parte-i ieu şi-i duc cu sine în robie, prinseră dintr-un început a se aduna la un loc şi a da piept cu dânşii. Mai pe urmă însă, văzând ei că nu sunt în stare a ţine piept cu un număr atât de mare de tătari, câți veneau de fiecare dată asupra lor, prinseră a se ascunde prin stuhăriile iazurilor şi ale bahnelor, cugetând că poate în aceste locuri mlăştinoase vor putea scăpa de prigonirea şi urgia păgână.

Dar degeaba li-a fost toată osteneala şi nădejdea, căci tătarii auzind, acuma de la cine vor fi auzit, şi încredințându-se mai pe urmă şi ei singuri ce fac românii ca să scape de dânșii, nici în aceste locuri mlăştinoase şi pline de tot felul de gângănii, nu le deterǎ pace. Din contră ei, când se porneau acuma asupra românilor, luau cu dânşii un fel de pasări învățate, ca capǎii, la vânat, numite nagâți sau câni tătărăşti şi pre pasările acestea apoi, cum ajungeau în apropierea vre unui lac sau iaz mai mare, le da drumul ca să adurmece şi să vadă de nu e cineva ascuns într-însul. Nagâții, cum se vedeau slobozi, deauna începeau a zbura în colo şi-n coace pe deasupra stuhăriilor şi cum zăreau printr-însele pre vre un român ascuns, îndată prindeau a se roti pe deasupra lui, a ţipa şi a ţivli de-ți lua auzul.

Tătarii, auzind nagâții țipând şi ţivlind, se duceau drept în partea aceea, în care auzeau ţipetul, înconjurau din toate părţile pre românii ascunşi, îi scoteau cu nepusa-n masă de prin stuhǎrii afară, şi după aceea... dă doamne bine !... schingiuirile, chinurile şi muncile lor nu erau proaste. Şi dacă ar fi rămas numai cu atâta, tot ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar cele mai de multe ori nici un suflet de român nu scăpa de viu din mâinile acestor lifte sălbatice.

Aşa o pățiră bieții români în mai multe rânduri, cu toate că ei în fiecare an căutau să se ascundă cu mult mai bine decât în anii trecuţi şi cu toate că uneori stau zile şi nopţi întregi cufundaţți până în grumaz în apă, cugetând că dacă vor sta astfel, afurisiţii de nagâți nu-i vor putea descoperi. Într-o vară însă, văzând ei că numai degeaba se ascund prin stuhării, că şi-n aceste locuri sunt descoperiți, se adunară iarăşi cu toții la un loc şi se sfătuiră ca să facă şi ei odată tătarilor o moară de vânt, adică dacă nu-i pot învinge şi fugări din ţară, cel puţin să-şi bată joc de dânşii. Căci aşa-i românul, uneori chiar şi la cea mai mare nevoie îi place să facă câte-o şagă, doară-i mai trece din cel nǎcaz... Căutaseră vr-o câteva iazuri mai mari pe unde știau ei că trec mai adeseori tătarii, aşezară pe vârvurile papurei şi a trestiei de prin cozile şi mărginile iazurilor acelora o mulțime de cuşme şi după aceea, luându-şi toată averea mişcătoare, se retraseră cu toții de la şes spre munți cu hotărârea ca, în caz când ar fi să-i urmărească şi-acolo, să le întindă o cursă, din care, dacă vor cădea întrânsa, să nu mai poată scăpa cu obraz curat.

Nu mult după retragerea românilor spre munţi iată că iarăşi năvălesc ca vr-o optzeci de mii de tătari în ţinuturile lor, cu gândul ca de astă dată să pună mâna şi să stârpească pre toți românii de pe faţa pământului. Dar bine-a zis, cine-a zis, că ulciorul merge la fântână numai până atunci, până când i se fringe toarta. Făcut-au ei multe daune, neajunsuri şi neplăceri românilor, mult sânge românesc au vărsat şi multe lacrămi au mai stors din ochii părinților, fiilor, fraţilor şi neamurilor acelora, pre care i-au ucis sau i-au dus în prinsoare, dar de astă dată o pățiră şi ei. Nagâții, care şi de astă dată au fost sloboziți cu scop ca să adurmece pre români, zburând pe deasupra stuhăriilor şi dând de cuşmele aşezate pe virvurile papurei şi a trestiei, începură şi-acuma a se învârti şi a țipa pe deasupra acestora ca şi mai înainte, când da de români. Iară tătarii, bucuria lor, cum îi văzură învârtindu-se şi-i auziră țipând, tăbărâră din toate părțile ca nişte fiare sălbatice asupra stuhăriilor, unde se învârteau nagâții și-n care credeau că se află românii ascunşi. însă când colo... ce să vadă ?... în loc de români cu trup şi suflet, numai cuşmă lângă cuşmă, şi alta nimică, căci românii erau acuma de mult retraşi spre munţi şi adăpostiți prin văgăunele şi fundoaiele acestora. Ciuda şi mânia tătarilor, când văzură aceasta... Cică unde s-a mai pomenit să pățească ei o ruşine aşa de mare!... Și-n furia lor nu mai steteră pe gânduri; ce e de început şi de făcut, ci presupu-nând că românii se vor fi retras spre munţi, se luară şi ei în urma lor, şi tot prădând şi nimicind ori ce le sta în cale, se tot duserǎ înainte până ce ajunseră aproape de locul unde se află satul de azi Vama din munții Bucovinei, şi unde s-a fost retras o parte de români.

O româncă, care tocmai atunci mergea cu un val împăturit de pânză pe cap şi cu un copil de ţâță în brațe spre apa Moldovei, zărind din depărtare că vin tătarii, despături degrabă pânza, înfăşă copilul într-însa şi astfel îl duse şi-l anină de cetina unui brad de sub poalele Birnărelului, an se va întoarce îndărăpt şi-l va lua. Apoi alergă tot într-o fugă în dreapta şi-n stânga dând de ştire românilor de prin apropiere că iacă iară vin tătarii asupra lor. N-a apucat românca bine a anina copilul de cetina bradului şi-a da de ştire câtorva români ca să se adune la un loc şi să facă ce vor face doară le pot veni prigonitorilor de hac, când iată că tătarii şi ajung lângă Bârnărelul.

Tătarii cei dinainte, cum zăriră o parte de pânză fluturând ca un steag pe la mijlocul bradului, şi cum auziră copilul, care era ceva mai jos aninat, tipând, cugetară că, de bună samă acolo trebuie să fie românii ascunşi şi deci se duseră țintă spre brad. Dar când sosiră mai aproape și nu văzură alta nemică, fără numai pânza fluturând şi copilul legănându-se ca într-un leagăn în aer, un fior rece ca ghiața le trecură prin tot trupul şi nici unul nu se încumetă să treacă mai departe, ci toţi se opriră deodată ca înlemniţi locului.

Hanul, adică domnitorul şi conducătorul lor, care asemenea venise cu dânşii şi care se afla ceva mai în urmă, văzând că înaintaşii cetei s-au oprit deodată locului şi nu vor să meargă mai departe, să miră ce s-a întâmplat. Deci se duse să vadă ce este. Şi cum a ajuns în fruntea cetei a început a striga şi a zice:

- Ce stați locului ?... de ce nu treceți mai departe... ce s-a întâmplat? 

- D-apoi să vedeți, Măria Ta, de ce nu trecem ! răspunse unul din mijlocul tătarilor, care să vede că era vre un căpitan sau aşa ceva, arătând cu mâna spre pânza ce filfâia şi copilul ce se legăna încolo şi încoace. Ei!... şi-apoi ?... n-ați mai văzut voi până acum copii de tită ?... acum vi-i întâia oară !... de-un copil să vă temeți! strigă hanul, după ce se uită şi el spre bradul de-a cărui cetină era copilul aninat. 

- Nu-i vorbă de temut din pricina unui copil, căci am mai văzut noi destui copii în viața noastră... dar alta e la mijloc !... pânza aceasta şi copilul înfăşurat într-însa e un semn rău pentru noi... Prin urmare, eu sunt de părere să nu mergem mai departe, ca nu cumva să ni se întâmple vre-o nenorocire... Românii după cum vă este cunoscut, sunt prefăcuți !... Acum câteva săptămâni ne-au pus să le pescuim cuşmele de prin stuhăriile lacurilor şi ale iazurilor, iară de astă dată cine ştie ce cursă ne-au mai întins şi ce au de gând să facă cu noi !... Mai bine să ne întoarcem înapoi! 

- Ce-ai zis !... Noi să ne întoarcem înapoi !... încă numai atâta ne-ar trebui ca să ne râdă toate babele! strigă acum hatmanul înfuriat. 

-Eu n-am zis să fugim, ci numai să ne ântoarcem de unde am venit. Dar dacă e vorba de fugă, apoi bine ar fi chiar să şi fugim până ce e încă timp, căci fuga-i ruşinoasă, dară-i sǎnǎtoasă, vorba românilor. Şi nici unuia, drept să-ți spun, mi-i cu mult mai dragă şi mai scumpă viaţa noastră de cât moartea românilor, care s-au vârât, ca nişte urşi, prin crierii acestor munţi!

- Închipuire !... haideți numai cu mine şi veţi vedea că nimică n-o să vi se ântâmple ! 

- Dă doamne să fie aşa cum spui Măria Ta, şi nu cum presimţesc eu! 

Nu apucă bine hanul şi căpitanul a schimba cuvintele acestea între olaltă, când iată că se şi treziră încunjurați din toate părțile de români, care se adunară de prin fundoaiele şi sihlele munţilor şi care, luându-i cu nepusă-n masă la răfuială, în vr-o câteva oră îi şi măcelări pe jumătate. Patruzeci de mii de tătari, adică partea ceea ce-a rămas în viață, văzând că românii nu glumesc, ci din contră că ei au de gând să-i nimicească pre toţi, nu stătură mai mult la luptă, ci o tuliră la fugă de-a dreptul preste Bârnărelul spre Valea Caselor, iară de-aici apucară repede pe lângă apa Moldovei în sus pe locul unde se află astăzi Cimpulungul şi nu se opriră până ce nu ajunse la strâmtura dintre Măgura-Pojorâtei şi Muncelul Sadovei.

Aice, fiind foarte greu de trecut, o luară ceva mai pe încetul, se înşirară tot doi câte doi şi aşa trecură pe plaiul, ce duce pe lângă Piatra-Străjii şi ieşiră pe locul unde se află astăzi satul Pojorâta. Ajunşi dincolo de Măgura Pojorâtei stătură puțin locului de se odihniră şi se puseră în cale încotro să se ducă ca să poată ieşi mai bine la capăt s-apuce deadreptul peste munţi, spre Ardeal, ori să se întoarcă îndărăpt de unde au venit? Şi după multă chibzuire şi cumpenire aflară cu cale că ar fi mai bine să plece spre Ardeal şi de acolo apoi să se întoarcă pe altă cale îndărăpt spre ţara lor. Şi aşa şi făcură... se porniră mai departe. însă de-aici începând nu mai merse pe atare vale, cum au venit până într-acest loc, ci apucară de-a dreptul în sus peste Runcul-Pojorâtei, iară după ce suiră şi trecură Runcul o luară tot pe culmea munţilor anume ca, întâmplându-se să-i urmărească românii, să nu fie aşa de lesne şi pe neaşteptate surprinşi ca lângă poalele Bârnărelului.

După ce au trecut Runcul-Pojorâtei, o luară peste vârvul Arsinesei şi ieşiră în Opcina Arsinesei, iară după aceea, trecând peste munții Sterpariu, Colacul, Botoşul Mare, Senatorul şi Dadul, se coborâră drept spre locul unde se află astăzi satul Cârlibaba şi de-aice se-ndreptară apoi parte pe valea Bistriței, parte peste alți munţi spre satul Borşa din Maramureş. Ardelenii, moroşenii sau ungurenii, după cum se mai numesc românii din Ardeal şi Maramureş, prinzând de veste, acuma de la cine vor fi prins că vine o ceată de tătari asupra lor, se adunară mai mulți inşi la un loc şi prinseră a tăia o parte din pădure de pe munţii Opcioara şi Tătarca, pe unde presupuneau ei că vor trece tătarii, însă n-o deteră la pământ, ci numai o înținară. Iară când văzură că tătarii întru adevăr se îndreaptă spre dânşii prin locurile acestea, tăiară şi cealaltă parte de pădure, pe care ase-menea o lăsară înținată. Când sosiră acum tătarii şi deteră să coboare spre Borşa ca să între în Maramureş, românii din Borşa, precum şi cei de prin vecinătate, în frunte cu un moroşan înalt, spătos şi foarte tare, că te băga în toate răcorile când numai te uitai la dânsul, le ieşiră înainte şi începură, pe neaşteptate, a-i respinge şi a-i alunga înapoi de unde au venit.

Tătarii surprinşi apucară repedea spre Opcioara şi Tătarca. însă românii, adunați în apropierea acestor doi munți, cum simțiră că tătarii se apropie de dânşii, începură, care dincotro, a repezi copacii înținați asupra lor. Copacii, cumpănindu-se şi răsturnându-se cu un pocnet şi un huet îngrozitor, de se răsuna cine ştie unde prin văile şi fundoaiele munților de prin apropiere, pre care tătar cum îl ajungea deauna mi-l şi culca la pământ şi-l făcea fărâmi. Şi aşa, unii fiind omorâți de românii ardeleni şi maramureşeni, iară alţii de copacii care se răsturnau şi picau peste dânşii, în câteva oare toți tătarii fură măcelăriți și nimiciți, afară de hanul, care, nu ştiu singur cum s-a întâmplat, că a scăpat şi s-a întors prin desimea şi întunecimea pădurii.

Dar ce folos, că mai pe urmă, rătăcind hanul încolo şi-n coace prin munții de prin apropiere, anume Dadul, Manaila, Orătel, Senator şi alţii, fără ca să poată da de plai ca să se întoarcă ân ţara sa, fu în scurt timp şi el prins și dus înaintea moroşanului cel voinic. Moroşanul, despre care ni-i vorba, avea o casă tocmită pe virvul Tătarcei. Şi când a fost hanul tătărăsc prins, tocmai atunci se afla şi el la casa sa de pe Tătarcă.

Românii, care puseră mâna pe han şi-l duse conducătorului lor, cum ajunseră la starea locului, zise: Mai dăunăzi, când am măcilărit pre tătari, care veniseră asupra noastră, nu numai că ne-ai luat anume de rău, ci chiar ne-ai şi batjocurit cum de am putut fi aşa de nebăgători de samǎ ca să nu punem mâna pe capul lor, pe han. Ei bine, iată că acum ți l-am adus şi pre dânsul !... El ne-mbia pe drum cu bani, numai să-i dăm ceva de băut că moare de sete. Se vede că multă carne de român trebuie să fi mâncat în viața sa, dacă e aşa de însătat !... Poate că dumneata vei fi având şi-i vei putea da ceva de băut, ca să nu piară bietul om de sete ! D-apoi bine, ce să-i dau ? întrebă moroşanul.

Măsurând pre han cu ochii din cap până-n picioare. N-am nemică alta dindămână, fără numai un poloboc cu moare de curechi... Doară să-i dau moare să bee! Apoi întorcându-se către han şi arătându-i polobocul cu moare, zise: Oamenii iştea-mi spun, c-ai fi foarte însetat şi eu încă văd că eşti cam mahmur, deci... ia colo, în polobocul cela e moare. dacă vrei, potoleşte-ţi setea! Hanul, ce era să facă, se-nvoi să bee şi moare, numai să nu piară de sete. Dar cum se apropie de poloboc şi se plecă ca să bee moarea dintr-ânsul, moroşanul deauna-l şi apucă de picioare, îl rădică în sus, îl cufundă cu capul în moare şi după ce îl ţinu astfel vr-o câteva minute răsturnă polobocul şi-l slobozi apoi cu han cu tot la vale. Polobocul rostogolindu-se şi ducându-se ca o săgeată în jos peste trunchiuri răsturnate de copaci şi peste colțuri ascuțite de pietre, cât ai bate din pălmi se făcu mii de bucățele şi dimpreună cu dânsul şi hanul. De-atunci încoace, muntele pe care s-a aflat casa morosanului şi de pe care a fost hanul tătărăsc slobozit cu polobocul la vale, s-a numit Tătarca, valea unde a ajuns polobocul cu dânsul, Apa sau Valea Tătarcii, iară locul, unde au fost ceilalți tătari măcelăriți de românii ardeleni şi maramureşeni Opcina Tătarcii. Şi aşa au scăpat românii de tătari!"

  • Sursă 1: Simion Florea Marian, Legende Istorice din Bucovina, Junimea, 1981

ARTICOLE SIMILARE

Românca și tătarii

ROMÂNCA ȘI TĂTARII

Legenda Întemeierii Sucevei

LEGENDA ÎNTEMEIERII SUCEVEI

Legenda dacilor din Bucovina

LEGENDA DACILOR DIN BUCOVINA