"Văzând adică românii și cu ceilalți locuitori din Ardeal că Han-Tătarul își face de cap cu oamenii săi, se adunară degrabă din toate părțile și, luându-se după dânsul, începură a-l bate și a-l respinge din țară, măcelărindu-i și omorându-i o mulțime de oameni.
Han-Tătarul, văzând acuma și el, că nu e lucru de șagă, că ardelenii voiesc să-i curme zilele lui și ale oastei, dă dos la față și, părăsind Ardealul, se îndreaptă spre Maramureș. însă fiind aice și mai bine bătut și alungat, „și văzând că altmintrelea nu e chip de scăpare, o apucă degrabă cu oastea, ce-i mai rămăsese, de la satul Borșa spre țara Moldovei, peste munții cei mai înalți, precum peste Bratila, Fluturica și Tăjtarca din apropierea satului Cârlibaba, apoi peste Dadul, Senatoriul, Botușul Mare, Orata, Colacul, Arsineasa, pe un drum, care până și-n ziua de astăzi se numește Drumul Tătarilor, și nu se opri până sub muntele Sălătrucul,” aproape de satul Vama din Bucovina. Aice apoi, fiindcă înserase acuma cum se cade, și ostașii erau prea osteniți de drum și de luptele ce le avură cu ardelenii și maramureșenii, se opriră ca să se odihnească… să doarmă măcar o noapte în liniște și pace, ca apoi, a doua zi, dimineață, cu atât mai ușor să poată năvăli asupra românilor din ținutul Vamei, să se răzbune asupra acestora, pentru că nu putură s-o scoată la capăt, după cum adică le-a fost dorința lor, cu cei din Ardeal și Maramureș.
Românii din Vama și cei de prin împrejurime nici cu spatele nu știau despre ceea ce li se pregătește. Prin urmare, căutându-și ei de trebile lor, se culcară liniștiți și dormiră în pace, nici visând măcar că s-ar afla n apropierea lor vr-o ceată de tătari cu hanul lor în frunte, care căuta în același timp fel și chipuri de mijloace, cum să năvălească asupra lor și să-i despoaie de avere, să le răpească nevestele și să le nimicească și pustiiască satele.
Trece noaptea și suflet de român nu știe încă nemică despre sosirea tătarilor…
Colea, pe la răsăritul soarelui, se scoală o româncă din Vama, o nevastă tânără, voinică și isteață, și luând un val mare de pânză în cap, iară în brațe un copil mic de țâță, frumos ca un îngeraș, se îndreptă cu pași lini spre Valea Sălătrucului sau Sălătruca, care curgea alăturea cu muntele Sălătrucul, cântând cu-n glas dulce și fermecător o doină bătrânească din timpurile vechi.
Astfel tot cântând și dezmierdând gingașul său copilaș ajunge românca la Sălătruca și puindu-și copilul pe malul părăului, se dă a ghili pânza ce-o adusese cu sine.
Dar iată! că nici nu apucă ea bine a da odată pânza în apă, când numai ce aude un zgomot asurzitor străbătând la urechile ei. Spăriată de acest zgomot necunoscut ei până atunci, aruncă iute pânza pe mal și degrabă își rădică capul și se uită în toate părțile să vadă ce este.
Înfiorătoare priveliște !…
Pe drumurile și munții din apropierea Vămii, pe culmele Sălătrucului, se vedeau o mulțime de tătari înarmați cu spade, sulițe, arcuri și tot feliul de arme, foșcăind încolo și-n coace ca furnicele într-un mușunoi și înăintând cu iuțeală spre sat.
Frunzele și vreascurile cele uscate, peste care treceau tătarii, făcură zgomotul pe care îl auzise românca. Și fiindcă în dimineața aceea, după cum se spune, era o liniște foarte mare, nu numai ori și ce zgomot dar până și vorbele mai apăsate ale tătarilor se puteau foarte lesne auzi și pricepe.
Așadară românca, tăcând ca chiticul, trăgând bine cu urechia, între multe altele auzi și următoarele cuvinte, care veneau din aceea parte :
— Fraților ! cică zicea Han-Tătarul, la luptă, căci timpul de izbândă iată-l-ăi în sfârșit se apropie !… Rușinea ce-am traso la ardeleni și maramureșeni, frații acestor ghiauri și dușmani ai noștri, strigă la cer, ca să ne răzbunăm !… Până la apusul soarelui tot ce e viu în Vama și prin împrejurul, acesta, tot ce e român să piară !… Să nu cruțați pre nime !… Tineri și bătrâni, bărbați și neveste, tot, tot ce va cădea înainte să nu scape cu viață din mâinile voastre !… Făcând aceasta, toată prada, pe care veți pune mâna, să fie a voastră !…
Românca, care sta tupilată cu urechia la pământ, auzind aceste cuvinte înfiorătoare și bărbare ale Han-Tătarului, se repede degrabă la copilul său, care se juca cu niște floricele de pe malul părăului Sălătruca, îl ie iute în brațe și fără a pierde timpul aleargă tot într-un suflet, ca să dee vămenilor de știre, că iacă cum și iacă ce-i !… să sară cu mic cu mare împotriva dușmanilor tătari, care pe neașteptate voiesc să năvălească asupra lor ca niște lupi flămânzi asupra unei stâne de oi.
Dar abia ajunge ea în marginea satului, când iată că copilul începe a plânge și a țipa, ca și când l-ar fi mușcat un șarpe.
Maica sa, vrând să-l domolească, îl aplecă la sân, îi astupă gura… în zădar ânsă că, copilul țipa de-i țiuiau urechile și așa de tare se svârgolea, ca și când ar fi voit anume s-o reție în loc, să nu-i lese timp, ca să alerge mai degrabă spre sat…
Ce să facă acum biata nevastă? cum să-l domolească ?… Cearcă într-un fel, cearcă într-altul, dar copilul ținea a lui!… Și ce n-ar face ca să nu-l audă tătarii, să nu vie asupra lor și să-i mântuiască de zile pe amândoi, mai nainte de-a putea ea ajunge în sat și-a da de știre sătenilor despre ceea ce li se pregătește.
Tătarii înăintează din ce în ce tot mai aproape de sat… încă vr-o câteva minute pierdute în zădar și atunci atât ea cu oopilul, cât și-ntregul sat erau să devie prada urgiei acestor păgâni făr-de inimă și Dumnezeu.
În această stare înspăimântătoare, românca, cu gândul de-a scăpa cu ori ce preț satul și pre confrații săi, uită că e mamă, ie degrabă ștergarul din cap, învălește copilul într-ânsul, lăsându-i numai capul slobod, ca să nu se înădușească, îl acață apoi de-o creangă din molid și lăsându-l în știrea domnului, aleargă tot într-un suflet fâlfâindu-i părul în vânt, până ce ajunge în sat. Cum ajunge în sat strigă în gura mare, să sară cu toții la luptă, să apuce orișice le va veni la mână, căci iacă !… o mulțime de tătari cu hanul lor în frunte se apropie de sat și vrea pre toți să-i cotropească.
Pe când românca înspăimântată alerga în toate părțile prin Vama și îndemna pre consătenii săi să sară la luptă, tătarii ajunseră în marginea satului nu departe de molid, unde era acățat copilul, care și acuma, purtat fiind în toate părțile de creanga ce-o bătea vântul, se văita și țipa de-ți lua auzul.
Văzând tătarii, ce apucară înainte, copilul acățat de creanga molidului și auzindu-l țipând, se-nfiorară și cu toții stătură ca încremeniți locului, fără să pășească măcar un pas ânainte, nici lăsând pre cei din-napoi să plece mai departe.
Han-Tătarul, care venea în urma oardei, văzând-o stând locului și căutând cu înfiorare asupra copilului și nevoind nici într-un chip să se urnească mai departe, se făcu foc de mânie și răcnind ca un leu, zise :
— Ce vă este vouă de stați locului și nu înăintați ? !… Nu vă e rușine obrazului să vă înspăimântați de-un pitic, pe care maica sa, din te miri ce pricină, l-a lăsat aice corbilor spre hrană!… Sau poate vă temeți, că sabia dușmană vă va frânge capul ? !… Nu fiți babe fricoase !… ci grăbiți-vă mai iute, căci iată ! colea vă așteaptă un ospăț bun și gras !… O împărțire frățească de bani, pâine și vite, după ce veți stânge de viață pre toți ghiaurii, câți se află în satul acesta și-n celelalte de prin apropiere !…
— E semn rău stăpâne, răspunse un căpitan bătrân și cărunt. Nu sunt eu de ieri de alaltăieri, dar mi-aduc foarte bine aminte, că pe când eram mai tânăr, o ceată întreagă de tătari, vreo câteva sute de ostași, trebuiră să-și dea cinstea pe rușine, să-și răsplătească cu viața lor îndrăzneala, cu care năvăliră asupra unui sat, asupra unei mâini de români !… Și de ce ?… Tocmai din pricina unui copil de țâță, care și-acela, ca și-acesta, era acățat denaintea noastră de vârvul unei crengi !… Nu știu ce sfat pot să-ți dau, dară atâta pot să-ți spun, că copilul acesta nu e semn bun pentru noi !…
— Nu e semn bun acesta !… Ba alta vi s-a năzărit!… Zi mai bine că o nălucă v-a amețit la toți capul! răcnește iarăși Han-Tătarul, de gândeai că i-or ieși plămânele, nu ceva.
Însă nu apucase el bine a rosti aceste cuvinte, când numai se trezesc deodată înconjurați din toate părțile dimpreună cu toată oastea sa de românii vămeni și cei de prin împrejurime, care, deprinși și dedați cu asemenea năvăliri ale păgânilor, nu pierdură mult timp, ci cum le vesti românca despre astă năvălire neașteptată, cât ai bate în pălmi, se înarmară mic cu mare cu ce le veni la mână, și ieșiră acum să întâmpine pre tătari cu colaci, de care să le scapere ochii…
Tătarii, văzându-se împresurați de toate părțile de români și neavrnd chip într-altfel cum să facă, își luară inima în dinți și cu o nespusă mânie și furie se repeziră asupra românilor, de socoteai că-i vor sfărma pre toți deodată, nu alta.
Dar apoi las numai pre români, că și ei nu sunt de cei ce poartă frică de-o furnică, cum merge vorba… Știu și ei cum să se bată și să se apere, când vine treaba la adică… Se aruncară tătarii asupra, lor cu gândul ca să-i sfarme pre toți deodată, dar nici aceștia nu rămase mai în urmă, ci aruncându-se asupra dușmanilor lor de moarte cu o îndoită furie, făceau să zboare capurile păgânilor n toate părțile ca niște mingi, când se joacă copiii de-a sita la cumătră.
Înainte, înapoi, în dreapta, în stânga, ori în care parte te-ai fi uitat, îmbiau coasele, securile și sulițele românilor, cum îmblă hădăragele îmblăciilor, când îmblătești trifoi, iar săgețile din arcuri așa de iute și de des zburau și cădeau asupra tătarilor, de ți se părea că a dat o grindină într-un lan mare de holdă.
Fiind însă că tatarii erau poate însutit mai mulți de cât românii, făcură ce făcură și cei ce mai rămase scăpară din mâinile românilor și apucară iarăși drumul îndărăpt pe unde au venit și fugind ei așa cale de vr-o câteva sute sau mii de pași, dimpreună cu hanul lor, se opriră deodată într-un loc, care pentru dânșii era cu mult mai îndămânatic pentru luptă de cât ceil de mai nainte.
Românii socotind că tătarii au apucat acuma drumul la sănătoasa, se luară pe urma lor cu gândul să-i potopească până într-unui, ca să nu-i năcăjească și de altă dată. Dar n-a fost să fie tocmai așa, după cum își închipuiau ei, căci aflându-se acuma tătarii într-un loc cu mult mai îndămânos și priincios pentru dânșii, iară pentru românii foarte primejdios, era aceștia să pățească una nemaipățită. Tătarii, vicleni și foarte deprinși la apucături, încunjurară ei acum pe români și mânia lui Dumnezeu ce făcură cu dânșii… Tăiau într-ânșii ca-n curechi !…
Nu-i vorbă, că și românii se luptau voinicește, dar ce folos ! că de astădată tătarii îi întreceau !…
Pământul era acoperit de trupuri românești și tătărăști… Sângele curgea șiroi… Munții și văile sunau de vaietele și strigătele luptătorilor și a celor ce-și da sufletul… Puțin timp să mai fi trecut, și-atunci… nu știu zău ce s-ar fi ales de români!…
Dar tocmai pe când românii se aflau în cea mai mare primejdie, tocmai pe când puțină nădejde mai aveau ei de scăpare, iată că românca noastră cea cu copilul, îmbrobodită cu un ștergar alb ca omătul, iară pe alocuri pătat cu jpete roșii de sânge, care ca un steag fâlfâia în cânt, încinsă c-o prigitoare asemenea albă, călare pe-un cal negru și sprinten ca un șoim, în mâna dreaptă purtând o spadă, ce-a fost luat-o cu puțin mai nainte de aceasta de la un tătar, pre care îl trimisele în ceealaltă lume, să facă cartele pentru confrații lui care mai rămăsese în viață, se repede ca un vultur tocmai când era lupta mai amară, mai înverșunată și mai cruntă, și… s-o fi văzut numai… părea că era îngerul răzbunării, nu ceva alta, așa mi se învârtea printre tătari și pre care mi-l ajungea cu spada… era vai și amar de dânsul!… i se ducea capul tot de-a dura ca și-un bostan, când îl răpezi dintr-un deal într-o vale.
Tătarii, văzându-se izbiți de această nevastă și neștiind : femee e, nălucă e, sau ce păcatul e ?… se îngălmăciră așa de tare, că singuri nu știau acuma unde le stă capul.
Românii iarăși, la rândul lor, se folosiră de această îngălmăceală a tătarilor și-ndoindu-și curajul și puterile deteră năvală asupra lor și așa de rău mi ți-i bătură și stâlciră, încât numai foarte puțini mai rămase cu viață. Și care mai scăpară ca prin urechile acului din mâinile românilor vămeni și a celorlalți de prin apropiere o luară la fugă peste munți, dealuri și văi, pe-o cale, care se numește până în ziua de astăzi Drumul Tătarilor, și ieșiră lângă orașul Rădăuți. De aice apoi, luându-se iarăși de-a dreptul peste țarine, prin dumbrăvi, prin lunci, pe unde apucară, nu se opriră până la dânșii în țară.
Românii învingători, după ce se îngrijiră de frații lor căzuți în luptă, după ce-i adunară și-i înmormântară pre toți, făcând asemenea și cu tătarii morți, se înturnară înapoi fiecare la locașul său, ne mai având grija tătarilor fugari, că vor mai veni și de-a doua oară să se răzbune asupra lor pentru bătălia ce-o pierdură în Ardeal și Maramureș.
Viteaza româncă însă, aducându-și acia acuma aminte de copilașul său, aleargă tot într-o fugă la dânsul, să vadă ce s-a ântâmplat cu el, se mai află âncă tot acolo, unde l-a lăsat ea, ori poate l-or fi omorât tătarii ?…
Dar ce mare îi este mirarea, când ajunge lângă molid și vede că copilul se află pe aceeași creangă, pe care l-a fost acățat… Și când se apropie de dânsul și-l ia de pe creangă, copilul începe a zâmbi la dânsa și a gângăni, ca și când ar fi voit să-i spuie, că numai printr-însul au scăpat măsa și toți ceilalți români de pieire.
Maică-sa, văzându-l astfel, îl strânge la piept, îl sărută cu dulceață și se-ntoarce apoi cu dânsul acasă, mulțămind lui Dumnezeu că a scăpat satul său Vama de aprindere, ruinare și pusteirea tătarilor, iară pre consătenii săi și ceialalți români de prin apropiere de moarte…"
