1925 Pe 23 noiembrie, la Mahmudia, gurile Dunarii, Judetul Tulcea, s-a nascut Gheorghe Calciu Dumitreasa. Părintele Calciu a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. Părintele Calciu a fost unul dintre acei luptători anticomuniști care au mărturisit credința lor în Hristos și în ideea națională cu însăși sângele lor.
Și-a trăit copilăria și tinerețea în vâltoarea evenimentelor interbelice și a înțeles că majoritatea celor din generația lui, pericolele Ciumei Roșii de la Răsărit care sufla asupra României și a altor state creștine din zonă, dar și pericolul nazist din Apus cu aceleași efecte distructive pentru credință și neam.
1948-1964; 1979-1984 A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comuniști trecând și prin furia iadului reeducării din pușcăria pentru studenți de la Pitești (1949-1951) unde a făcut anumite compromisuri. Cu multă pocăință, a reușit să depășească această greșeală, refuzînd ulterior orice compromis cu sistemul comunist. Un fost coleg de detenție de la Pitești, Dan Lucinescu, a scris în volumul „Jerfta”: „Este bine în această situație să existe o exemplificare aleasă nu întâmplător la cel ce a ajuns poetul Calciu. Când respectivul, în urma unor crunte presiuni fizice a fost îndemnat să lovească un coleg de al lui, a căzut în genunchi în poziție de rugăciune și din ochii suferinzi de căprioară rănită începuseră să-i curgă lacrimi iar din răni sânge.”
A fost transferat apoi la Gherla. În procesul intentat de comuniști, așa-zișilor vinovați ai reeducării de la Pitești, părintele Gheorghe Calciu, arată în sala de ședință că adevărații vinovați sunt securitatea și conducerea Ministrului de Interne.
1958 În luna iulie, este transferat la Jilava, la secția de exterminare, numită CASIMCA (celulele erau situate la câțiva metri sub pământ fără iluminare naturală și fără aerisire decât trei găuri în ușă, cu apă curgând continuu pe pereți; l-a avut coleg de celulă pe Iosif V. Iosif, Marcel Petrișor și pe Constantin Oprișan. Alături de ceilalți doi colegi de celulă, au avut grijă permanent de Constintin Oprișan care era bolnav de TBC și care nu beneficia de nici o asistență medicală. Într-un gest de bunătate și lepădare de sine, și-a tăiat venele scurgând sânge în gamelă pentru ca după decantarea hematiilor să-i dea să bea limfa lui Costache Oprișan, care pierduse mult sânge.
1963 A fost eliberat din închisoarea Aiud, i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Este eliberat în urma aministiei generale din 1964, urmează Filologia și Teologia, dedicându-și viața lui Hristos, devenind preot și unui dintre cei mai iubiți profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din București (unde a predat franceza și Noul Testament). Se căsătorește cu Adriana Dumitreasa, sora unui alt fost deținut politic Ion Dumitreasa și are un fiu, Andrei astăzi jurist în Washington D.C. dar nici riscurile căsătoriei nu l-au determinat să se teamă cătuși de puțin să-l mărturisească pe Hristos.
1977 La marele cutremur din martie, o aripă a internatului seminarului se prăbușește. Chemat de seminariști vine în toiul nopții de acasă și este singurul profesor care alături de elevi, lucrează cu mâinile goale toată noaptea pentru a încerca să salveze de sub dărămături pe cei patru smeinariști îngropați sub moloz.
1978 Ca profesor de seminar a continuat să lupte împotriva ateismului iar în Postul Sfintelor Paști ține un discurs, cuvântând un discurs de 7 prelegeri intitulate „Șapte cuvinte către tineri” predici care s-au bucurat de o largă audiență în rândul studenților de la mai multe facultăți din București. Ia atitudine public față de dărâmarea bisericii „Enei” din București pe locul căreia se planificase construirea unei crâșme. Pe tot parcursul acestei perioade primește zilnic telefoane de amenințare menite să îl descumpănească și să-i terorizeze familia. Atât piedicile ținute cât și protestul față de demolarea bisericii „Enei” îl aduc din nou în vizorul securității, care îi pregătesc o nouă arestare. Simțind pericolul merge la seminar, trece pe la fiecare grupă de seminariști, îi îmbrățișează ca pe fii lui, își ia la revedere după care ei într-un glas au început să-i cânte „Pasărea Măiastră”. Era imnul Coastei Domnului, numai că îl adapteseră pentru el și-n timp ce-i cântau se apropiau unul câte unul de dânsul și-i dăruiau câte o floare.
1979 Imediat este arestat, judecat și condamnat abuziv la mai mult de 10 ani de închisoare. I se confisca si averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz și alte bunuri de strictă folosință. Prin executarea pedepsei s-a urmărit o nouă reeducare a sa. Reeducarea era o nebunie de la care nu s-a putut sustreage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în așa-zisele ture de reeducări. Acolo au fost batjocorite credința, idealul, națiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul și în ultimă instanță omenia. Toți au fost cobai. Unii au cedat ușor, alții după incredibile chinuri.
Acest fapt a determinat un val de proteste din partea exilului românesc. În ajutorul său se ridică intelectualii din exil: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma.
A fost mai întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava, urmând ca ulterior să fie transferat la penitenciarul Aiud unde a avut colegi de celulă condamnați pentru omor. Cea mai mare perioadă a detenției a petrecut-o totusi la izolare. În timpul detenției a fost bătut, umilit și ținut nemâncat.
1984 La 20 August, după 5 ani și jumătate, la presiunea S.U.A. și altor lideri ai lumii cum ar fi Margaret Thatcher, Papa Ioan Paul al II-lea, este eliberat dar în 1985 contrar voinței sale este obligat să părăsească țara împreună cu familia.
1985 Se refugiază în Statele Unite ale Americii unde i se acordă titlul de cetățean de onoare. Devine preot paroh al bisericii „Sfântul Andrei” din satul Maryland. Scuipat, batjocorit, aprig bătut, ocărât și umilit, surghiunit și părăsit de neamul său, părintele Gheorghe Calciu nu se scârbește ci poartă și în America și-n orice colț al lumii, în inima sa crezul neamului său și-și lasă ca testament o ultimă dorință – de a fi înmormântat în pământul neamului său, pe care cu adevărat l-a iubit și pentru care și-a pus viața.
1985-1988 A locuit cu familia la Cleveland iar pentru a-și asigura existența lui și a familiei a lucrat și în construcții ca muncitor necalificat, cărând saci de ciment.
1989 Se mută cu familia la Washington D.C. unde preia parohia românească „Sfânta Cruce”. A lucrat în continuare și în construcții până când a reușit să-și cumpere o casă la circa 20-30 km de biserica parohială. Activitatea sa misionară în România nu se oprește aici, ci după 1989 continuă să mărturisească prin activitatea publicitară și prin conferințele tinute în țară. Înființează Romfestul, festivalul românilor din exil și este președinte de onoare al asociației ROST.
A publicat cărțile: Șapte cuvinte către tineri, Chemare, Să zidim biserici, Cer și pământ, Credință și Prietenie, Preoțind și suferința omenească, Despre moarte și înviere, Iertarea, Rugăciune și lumină mistică, Eseuri și meditații religiose, Războiul într-un cuvânt. Este unul dintre fondatorii evenimentului bienal – cea mai mare sărbătoare a românilor de pretutindeni al cărui Comitet Internațional îl conducea. Este primit la Casa Albă de 2 președinți Ronal Reagan și Georhe W. Bush.
2006 Pe 20 septembrie, bolnav de un cancer al pancreasului părintele Calciu a venit în România ca să-și vadă pentru ultima oară prietenii și rudele. Pe 14 octombrie, cu trei zile înainte de a susține o conferință în București a fost internat de urgență la Spitalul Militar Central unde a fost operat imediat, medicii constatând că boala era în ultima fază. Timp de o lună la patul părintelui a fost un adevărat pelerinaj, fiind vizitat de Prea Fericitul Părinte Teoctist, IPS Bartolomeu mitropolitul Clujului, care l-a spovedit și împărtășit și de fostul președinte Emil Constantinescu. A trecut la Domnul în Statele Unite în ziua de 21 noiembrie 2006, de Praznicul intrării Maicii Domnului în Biserică. La cererea sa este adus în cele din urmă la Mănăstirea Petru Vodă. A surprins pe toată lumea dorința testamentară a părintelui Calciu, aceea de a fi înmormântat la Petru Vodă, însă în multe din textele sale din reviste și din cărți se simte aspirația spre acest loc de o sfințenie aparte. Spune părintele Calciu: „Am o dragoste deosebiă pentru această mănăstire și o pietate deosebită pentru Părintele Iustin Pârvu, starețul mănăstirii, probabil cel mai tare după duh, monah al mănăstirilor românești, mai ales acum când părintele Cleopa s-a dus la cer, printre sfinți.”
Și spunea mai departe: „Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viață este părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă. El este cel mai puternic om duhovnicesc. Chiar dacă nu are nici un rang ierarhic, are rangul Duhului, care i s-a dat și care nu se va putea lua de la el. Aș vrea ca sfinții arhangheli și Maica Domnului să-i păzească pe ucenicii săi de ispita mândriei de a-i fi ucenici.”
„Trupul meu va fi dezgropat!”, asa scria parintele Calciu, de pe patul de moarte, cu o luna inainte sa ne paraseasca, intr-o scrisoare trimisa lui Iustin Parvu: „Diavolul s-ar putea folosi de mitologia populara spre a impiedica putrezirea trupului meu. Daca peste ani, trupul meu va fi dezgropat si va fi neputrezit, preotii sa citeasca peste el rugaciuni de desfacere a blestemului, ca trupul sa se risipeasca in cele din care a fost alcatuit, ca nu de la Dumnezeu se va fi facut minunea aceasta, ci din inselarea celui rau.”
2013 La șapte, ani în postul Crăciunului, a fost dezgropat și trupul arăta ca-n ziua în care a murit. S-au făcut rugăciunile necesare dar la insistențele fiului părintelui Calciu aflat în America, oamenii Mănăstirii Petru Vodă, din județul Neamț au hotărât prin vot că este obligatoriu să îngroape trupul scos din mormânt.
