La 20 martie, 1828 în Skien; Norvegia, un orăşel adormit, situat la sud-vest de Oslo, s-a nascut Henrik Ibsen. A avut parte de o copilărie singuratică şi plină de privaţiuni, mai ales după falimentul tatălui său, survenit pe vremea când Henrik avea opt ani. La cincisprezece ani a fost trimis la Grimstad ca ucenic la o farmacie, unde a locuit timp de şase ani într-o cămăruţă de la mansardă cu un salariu de mizerie, ridicându-şi moralul cu poezii romantice, saga şi balade folclorice. Mai târziu îşi amintea că trăia cumva „pe picior de război cu mica comunitate în care eram oprimat de situaţia mea şi de împrejurări, în general". Prima lui piesă, Cătăline, o dramă istorică înfaţişand un erou revoluţionar, reflectă propria sa alienare. „Cătăline a fost scrisă”, îşi aminteşte el mai târziu, „într-un mic orăşel de provincie, unde îmi era imposibil să exprim tot ceea ce clocotea în mine, cu excepţia izbucnirilor capricioase de revoltă, care provocau furia sau supărarea cetăţenilor respectabili, căci ei nu puteau intra în lumea cu care eu mă luptam de unul singur."
In mare parte autodidact, Ibsen a căzut la examenul de admitere la universitate unde dorea să studieze medicina, drept care a optat pentru o carieră teatrală. In 1851 a început o ucenicie de treisprezece ani la teatrul din Bergen şi cel din Oslo, făcând de toate, de la maturatul scenei la funcţia de director de scenă, regizor şi autor de piese în versuri bazate pe legendele norvegiene şi pe subiecte istorice. Experienţa i-a furnizat cunoştinţe solide referitoare la convenţiile scenei din vremea lui, mai ales în ceea ce priveşte conceptul de „piesă bine făcută" al lui Augustin Eugene Scribe şi al succesorilor săi francezi, cu accent pe o intrigă complicată, artificială, bazată pe secrete, suspans şi surpriză. Ibsen avea să transforme convenţiile „piesei bine făcute” într-o piesă a problemelor, explorând chestiunile sociale şi umane controversate. Deşi experienţa lui scenică din Norvegia a fost marcată de numeroase eşecuri, ucenicia lui Ibsen a reprezentat o perioadă importantă în perfecţionarea meşteşugului lui artistic, oferindu-i posibilitatea de a lua cu asalt convenţiile teatrale în lucrările sale de maturitate.
In 1864, Ibsen s-a autoexilat din Norvegia, vreme de douăzeci şi şapte de ani. A călătorit mai întâi în Italia, unde a fost urmat de soţia sa, Susannah, cu care se căsătorise în 1858, şi de fiul său, după care familia a locuit alternativ în Italia şi în Germania. Experienţa a avut un efect eliberator asupra lui Ibsen; simţea că „evadase din întuneric la lum
In uluitoarea sa gamă artistică, Ibsen a sintetizat o remarcabilă experienţă umană, stabilind în acelaşi timp bazele dramei moderne atât pentru realism, cât şi pentru simbolism. Deşi multe dintre piesele lui încep cu examinarea problemelor sociale contemporane, cum ar fi viaţa meschină şi lipsită de perspectivă dintr-un orăşel, forţa devoratoare a mercantilismului, caracterul inadecvat al credinţelor religioase, ele se limitează rareori la acestea şi nici nu se reduc la o sumară analiză socială. Fresca socială realizată de Ibsen reprezintă mai degrabă o ocazie pentru o explorare mai profundă a problemei, cu deplasarea accentului dinspre simptome către cauzele care rezidă în însăşi natura umană. Respingerea fermă de către Ibsen a modelelor convenţionale de comportament, care sunt prezentate ca nepotrivite şi restrictive, ne dezvăluie o viziune modernă de pionierat. „Ibsen a fost un luptător adevărat”, spunea Ezra Pound, „căci s-a luat la trântă cu toate problemele reale. «Viaţa este o luptă cu fantomele minţii» - el purta întotdeauna stindardul bătăliei pentru sine însuşi şi pentru restul omenirii. Mai mult decât oricine altcineva, el este cel care a făurit «lumea noastra», cu alte cuvinte «modernitatea noastră»".
„Teatrul a luat naştere din contopirea a două dorinţe: dorinţa de a vedea un dans şi aceea de a asculta o poveste. Dansul s-a transformat într-o vorbărie goală; povestea a devenit o situaţie. Când Ibsen a început să scrie piese de teatru, arta dramaturgului se restrânsese la imaginarea unei situaţii. Şi cu cât situaţia era mai ciudată, cu atât piesa devenea mai interesantă. Shakespeare ne-a pus pe noi pe scenă, dar nu şi situaţiile noastre...
Ibsen completează golul lăsat de Shakespeare. Ne redă nu numai pe noi înşine, ci pe noi înşine în situaţiile noastre... piesele lui ... sunt în stare să ne rănească cu cruzime, dar şi să ne insufle speranţa emoţionantă a salvării de tiraniile idealiste şi să ne ofere perspectiva unei vieţi mai intense în viitor.” George Bernard Shaw, The Quintessence of Ibsenism
Este unanim recunoscut faptul că drama modernă îşi are originea la Henrik Ibsen, ba mai mult, se marchează chiar momentul exact când a început teatrul modern - 4 decembrie 1879, odată cu publicarea piesei lui Ibsen, „Casa păpuşilor”. Deşi complexitatea şi multitudinea curentelor contrarii din teatrul modem fac dificilă stabilirea unei singure surse, este incontestabil că Ibsen a provocat o adevărată revoluţie pe scenă, la fel de distinctivă în istoria teatrului ca şi cea din secolul al V-lea î.Hr., la Atena, sau cea din Londra elisabetană. In aceeaşi măsură ca şi Shakespeare şi marii dramaturgi atenieni, Ibsen a redefinit în mod fundamental teatrul şi a fixat un standard pe care dramaturgii de după el a trebuit fie să-l accepte, fie să-l conteste. Teatrul pe care îl moştenise el încetase în mare măsură să mai funcţioneze ca mijloc serios pentru o analiză profundă a temelor şi valorilor umane. După Ibsen, teatrul a fost repus în drepturi ca vehicul important pentru realizarea unei critici atotcuprinzătoare a vieţii. Forţa motrice care propulsa revolta lui artistică o constituia în primul rând statutul lui de marginalizat, de exilat atât în ţară, cât şi în străinătate. Ultimul cuvânt rostit de el pe patul de moarte a fost „Tvertimod!" (Dimpotrivă!), ceea ce serveşte deopotrivă ca epitaf şi descriere a atitudinii lui artistice.
La 23 mai, 1906 in Oslo, Norvegia, Henrik Ibsen s-a stins din viata.