La 8 aprilie 1911, in comuna Rasinari, jud. Sibiu, s-a nascut eseistul si filosoful Emil Cioran.A fost fiul lui Emilian, preot, consilier mitropolitan, si al Elvirei (nascuta Comaniciu). Scoala primara o urmeaza in satul natal.
Intre anii 1921-1928 urmeaza cursurile Liceul "Gh. Lazar" din Sibiu, iar intre anii 1928-1931 urmeaza studiile de filosofie ale Universitatii din Bucuresti, avandu-i colegi pe Constantin Noica si Mircea Eliade, iar ca profesori pe Tudor Vianu si pe Nae Ionescu. In 1931 incepe sa colaborareze la "Gandirea", "Cuvantul", "Calendarul", "Pagini literare", "Discobolul", "Azi" etc.
In 1933 pleaca la Berlin dupa ce obtine o bursa in filozofie. În timp ce era la Berlin, a devenit interesat de politicile regimului nazist, a contribuit cu o coloană la revista "Vremea" care se ocupa de acest subiect (în care Cioran a mărturisit că "nu există un politician in ziua de astăzi pe care îl văd mult mai simpatic și admirabil decât Hitler", în timp ce își exprimă aprobarea pentru "Noaptea cuțitelor lungi" - "ce a avut de pierdut omenirea dacă s-au luat viețile câtorva imbecili"), și, într-o scrisoare scrisă lui Petru Comănescu, s-a descris ca "hitlerist". El a avut opinii similare cu privire la fascismul italian, salutând victoriile în al doilea Război Italo-Etiopian, argumentând că: "Fascismul este un șoc, fără de care Italia este un compromis comparabil cu România de azi". Trebuie mentionat ca in cadrul operatiunii "Noaptea cutitelor lungi" sau "Operatiunea Colibri", regimul nazist a executat cel putin 85 de oameni, membri ai "Batalioanelor de asalt".
Deși Cioran nu a fost niciodată membru al unui grup, a început să se intereseze de ideile expuse in Romania de Garda de Fier cunoscuta si sub denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail - o organizație de extrema dreaptă a cărei ideologie naționalistă a susținut-o până în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial , în ciuda unor presupuse dezaprobări ale metodelor lor violente.
In 1934 debuteaza editorial cu eseul filosofic "Pe culmile disperarii", pentru care i se acorda Premiul Scriitorilor Tineri al Fundatiilor Regale. A publicat ulterior volumele "Cartea amagirilor" (1936), "Schimbarea la fata a Romaniei" (1936), "Lacrimi si sfinti" (1937), impunand un stil eseistic caracterizat prin discursul fragmentar, abrupt, prin concentrarea meditatiei pana la forma aforistica, inrudita cu procedeul lui Lucian Blaga din "Discobolul" si "Elanul insulei".
Intre anii 1936-1937 activeaza ca profesor de filosofie la Liceul "Andrei Saguna" din Brasov.
In 1938 primeste o bursa din partea statului francez si se stabileste apoi la Paris, unde continua sa publice in limba franceza. Integran-du-se in cultura franceza, Cioran a publicat mai multe volume de eseuri si comentarii paraliterare, despre idei si probleme existentiale: "Precis de decomposition" (1949), "Syllo-gismes de l’amertume" (1952), "La tentataion d exister" (1956), "Histoire et Utopie" (1960), "La Chute dans le Temps" (1964), "Le mauvais demiurge" (1969), "De l’incon-venient d’etre ne" (1972), "L’Avenir du Passe. Utopie et Litterature" (1973), "Ecartelement" (1981), "Exercices d’ad-miration" (1986), "Aveux et Anathemes" (1987).
Cioran evolueaza in toate aceste ipostaze catre o pozitie filosofica stoica, preocupata de problema suferintei si a raului. Interesul strict literar al meditatiei sale vizeaza dezbaterea istorica a conceptului de utopie literara ("edenul", "epoca de aur", "insulele fericite", "Atlantida" etc), comentariile sale in jurul romanului, ale jurnalului intim, multe inrudite cu atitudinea camilpetresciana. Cioran este, in acelasi timp, un exceptional interpret al unora din capodoperele artelor plastice si muzicii universale. Considerat ca un continuator al eseisticii lui Paul Valery (de unde si reactia sa polemica in micul eseu "Valery face a ses idoles", 1970), Coran este unanim apreciat pentru virtutile majore ale stilului clasic al discursului sau.
In 1940 incepe sa scrie "Îndreptar patimas", ultima sa carte in limba romana, limba pe care a abandonat-o in favoarea francezei. Varianta definitiva a "Îndreptarului” (ramasa inedita pana in 1991) a fost incheiata in 1945, anul in care Cioran s-a stabilit definitiv in Franta. Dupa retragerea cetateniei romane de catre autoritatile comuniste a trait la Paris ca apatrid.
In 1995, la 20 iunie, la Paris, Franta, Emil Cioran moare, in varsta de 84 de ani. Insa poate ca un tribut pentru mintea sa stralucita, Emil Cioran a fost lovit de o maladie necrutatoare: boala Alzheimer, maladia care te face sa uiti tot. A murit ca un copil, traind si acceptand fiecare pierdere adusa de prabusirea edificiului memoriei sale colosale, pastrandu-si pana in ultima clipa vestita conceptie "Totul este inutil..."
In masura in care opera lui Cioran este semnificativa pe plan european pentru impasul filozofiei in acest crepuscul de mileniu, ea da seama si de una din cele mai importante perspective ale gandirii romanesti. Este vorba despre linia spirituala ce porneste din efortul urias al Scolii Ardelene (in care scientismul deopotriva cu metafizica, obsesia istoriei laolalta cu fervoarea filologica sau cu extremismul metodei etc. dau discursului formele sale clasice); coexistent cu poetica istorica, activista a lui O. Goga si A. Cotrus, paralel cu aceea etnic-asumatoare a lui Cosbuc sau profund contemplativa a lui Lucian Blaga, structureaza personalitati de mare forta constructiva si exponentialitate.
Lucrarea sa a fost remarcată pentru pesimismul său filozofic pervasiv și se implică frecvent în probleme de suferință, degradare și nihilism. Printre cele mai cunoscute lucrări se numără Pe culmile disperării (1934) și "Despre neajunsul de a te fi născut" (1973). Prima carte franceză a lui Cioran, "O scurtă istorie a decăderii", a fost premiată cu prestigiosul premiu Rivarol în 1950. A fost permanent locatar al cartierului latin de la Paris, unde a trait o mare parte din viață în izolare cu partenera sa Simone Boué.
După moartea concubinei lui Cioran, Simone Boué, o colecție de manuscrise ale lui Cioran (peste 30 de caiete cu notite) au fost găsite în apartamentul cuplului de un manager care a încercat, în 2005, să le scoata la licitatie. Decizia Curții de Apel din Paris a oprit vânzarea colecției. Cu toate acestea, în martie 2011, Curtea de Apel a decis că vânzătorul era proprietarul legitim al manuscriselor. Printre manuscrise, care erau în principal proiecte ale lucrărilor care fuseseră deja publicate, a fost găsit un jurnal needitat, care a cuprins viața sa după 1972 (anul în care iau sfarsit notitele sale). Acest document este, probabil, ultima lucrare nepublicată a lui Cioran.
Se cunoaste faptul ca Cioran era ateu, acesta spunea candva ca "Fara Bach, Dumnezeu ar fi un personaj de mâna a treia. Bach e singurul lucru care-ti da impresia ca universul nu e ratat". Într-un interviu el a declarat că Bach a fost un "fel de religie" pentru el. El a menționat că Bach și Dostoievski erau cele două mari obsesii ale vieții sale, doar că pasiunea sa pentru Dostoievski s-a diminuat într-o oarecare măsură, insa obsesia lui față de Bach "a rămas intactă".
Un bătrân Cioran este personajul principal într-o piesă de teatru a dramaturgului român Matei Vișniec, "Mansardă la Paris cu vedere spre moarte". Piesa, care ilustrează o întâlnire imaginară dintre Vișniec și Emil Cioran, a fost pentru prima oară adusă pe scenă în 2007 sub conducerea lui Radu Afrim piesa cu actori români și luxemburghezi; Cioran a fost interpretat de Constantin Cojocaru. Reprezentatiile au fost organizate la Sibiu și în Luxemburg, la Esch-sur-Alzette (orașele Sibiu și Luxemburg au fost capitale europeane a culturii). În anul 2009, Emil Cioran a fost numit post-mortem membru al Academiei Romane.
