ȘTIAI ASTA?

Australoanthropus Olteniensis

Australoanthropus Olteniensis

SĂPĂTURILE DE LA BUGIULEȘTI

În 1962 încep săpăturile arheologice de la Bugiuleşti, jud. Vâlcea. Din echipa condusă de Constantin Nicolaescu-Plopșor mai fac parte fiul său, Dardu (antropolog), Ion Firu şi Alexandra Bolomey (palentologi) precum şi, cu statut aproape permanent, Ştefan Roman şi Marin Nica (Universitatea şi Muzeul Craiova), Petre Samson şi Costin Rădulescu (mai întâi ca studenţi, apoi la Institutul de Speologie), Mihalache Brudiu (arheolog), Mircea Udrescu şi Elena Terzea (paleontologi), Alexandru Păunescu (arheolog), Vasile Boroneant (arheolog), Laura Georgescu (antropolog - la acea vreme studentă), Marin Circiumaru (pentru analize de polen).

Între anii 1963 - 1965 se obţin cele mai importante rezultate ale săpăturilor. Cercetători sub conducerea lui C.S. Nicolaescu-Plopșor producea senzaţie în lumea ştiinţifică lansând ipoteza ca trei dintre oasele lungi (diafize) identificate dintr-un număr enorm (inclusiv ca varietate) de oseminte animale în locul numit Valea lui Grauceanu, la Bugiuleşti - Vâlcea, ar fi aparţinut de fapt unui hominid.

AUSTRALOANTHROPUS OLTENIENSIS

Dintre toate descoperirile se evidenţiază  cele trei oase: două femure şi o tibie. Atribuite unuia din cei mai vechi hominizi, nu doar din România, ci din Europa, denumit Australoanthropus Olteniensis. Mai întâi, de ce acest nume? Pur şi simplu pentru a marca atât aparteneta la familia Australopitecilor, cât şi gradul său înalt de evoluţie, marcat de posesia şi utilizarea uneltelor. Dar aceste trei oase prezintă o mare problemă: le lipsesc extremităţile, adică tocmai zonele unde se găsesc părţile discriminante, asupra cărora lucrează paleontologii.

La 26-28 octombrie 1965 are loc vizita lui Raymond Dart (Africa de Sud), încă celebru pentru descoperirile sale din 1921-1928 ale resturilor de australopitec. El nu examinează oasele, ci numai uneltele. Susţine ferm posibilitatea prezenţei protoumane dar, neputând compara cu descoperirile africane, nu se pronunţă definitiv. Promite ca va reveni - nu o va face niciodată

În 1968, după moartea lui C.S. Nicolaescu-Plopșor, conducerea lucrărilor este luată de fiul său, Dardu. Săpăturile continuă, descoperirile sunt prezentate, apreciate şi recunoscute la mari congrese internaţionale şi de către mari personalităţi. În 1972: după zece ani de săpături intermitente, activitatea încetează. 

MĂRTURII

Ne putem face o imagine din prezentarea lui Vasile Boroneanț, fost Cercetător principal la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, al cărui director a fost şi unul din cei mai vechi membri ai echipei din 1964. "De 11 ani, C.S. Nicolaescu-Plopșor încercă să reconstituie configuraţia fostului Lac Getic care, după cum preciza Dardu Nicolaescu-Plopșor, la începutul cuaternarului acoperea Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei. Bogăţia ieşită din comun a zăcământului era evident de natura de a stârni entuziasmul numeroasei echipe de exploratori. Pornind de la ideea ca zonele de golfuri şi delte ale Lacului Getic ofereau condiţii optime pentru existenţa unor forme de viaţă protoumane, idee lansată de C.S. Nicolaescu-Plopșor, descoperirea celor trei oase constituia momentul aşteptat. Ele au fost deci interpretate ca aparţinând unui hominid cu vârsta de aproape două milioane de ani - cel mai vechi din Europa".

CUTREMURUL DIN 1977

Dar, aşa cum aprecia retrospectiv Prof. Boroneant, "descoperirile nu au avut un viitor prea fericit". Mare parte din obiecte au fost transportate la Muzeul din Craiova. În timpul cutremurului din 1977 se prăbuşeşte tavanul salii-laborator în care erau expuse; urmează un mic incendiu, vin pompierii şi... "mare lucru din piese nu a mai putut fi recuperat".

PRESA INTERNAȚIONALĂ

ln 1981 are loc un moment de mare entuziasm. Se anunţă în presă și la televiziune ca cel mai vechi om din Europa, în vârsta de două milioane de ani, se află în România. Apoi - începe declinul. După dramatica moarte a lui Dardu Nicolaescu-Plopșor (1989), bolnav de cancer la gât, tot ce se descoperise devine şi mai risipit, şi mai greu de adunat.

La 28 septembrie 1994, la Liège, în timpul "zilelor de contact", se prezintă descoperiri paleontologice de importanţă europeană. J-M Cordy prezintă "Australanthropus Oltenensis - mit şi realitate".

NEGAREA CERCETĂTORILOR

În cadrul unei colaborări romano-belgiene, cele trei oase sunt reanalizate în lumina unor descoperiri recente de pe marile şantiere ale lumii vechi. Şi, stupoare! Ele nu mai sunt recunoscute ca aparţinând unui hominid. 

Înainte de tragică sa moarte, Dardu Nicolaescu-Plopșor îl roagă pe Vasile Boroneanț să se îngrijească de rezultatele muncii lor și să facă în aşa fel încât cele trei oase să fie examinate şi de specialişti din străinătate. Va reuşi acest lucru de-abia în 1994, când cu ajutorul familiei prezintă mulajele în Belgia lui Jean-Marie Cordy care le mai văzuse anterior în România, în original. Trecuseră 32 de ani de la descoperirea lor! Cercetătorul belgian le studiază, efectuează vizite de informare în mari institute europene şi dă verdictul: cele trei oase nu aparţin unui hominid! Cum priveşte V. Boroneant, fost membru al echipei de la Bugiuleşti, care a efectuat şi el deplasări în Belgia, ceea ce s-a întâmplat? "Dorinţa de a le face cunoscute (rezultatele cercetărilor) şi de a le situa la locul care li se cuvine pe scara evoluţiei umane, l-au făcut poate pe Dardu să greşească uneori sau, dacă vreţi, aşa cum a reieşit din discuţiile pe care le-am avut, să facă un act de bravură, pentru ca spera în felul acesta să le compare cu colecţiile din Africa şi din alte părţi"... Eroare umană? Imposibilitatea de a evita "capcana" unui anume protocronism care se făcea simţit în multe domenii în acea vreme? O anticipare puţin grăbită a unui viitor care, oricum, nu poate fi total exclus? Greu de spus...


La 25 octombrie 1997 la Bucureşti, Dr. Cordy, la a treia să vizită în România, paleontolog, cercetător la FNRS şi conferenţiar la Universitatea din Liège, şi-a prezentat concluziile finale în cadrul seminarului găzduit de Muzeul de Ştiinţe Naturale "Grigore Antipa". Fiind vorba despre o descoperire inclusă şi în manualele de şcoală şi căreia i-au fost dedicate chiar şi emisiuni filatelice, Jean-Marie Cordy subliniază, de la bun început, importanţa acesteia, precum şi respectul şi atenţia care li se cuvin celor doi mari cercetători români, principalii autori ai descoperirii: Constantin şi Dardu Nicolaescu-Plopșor. De altfel, subiectul discuţiei este unul dintre cele mai spectaculoase: un posibil hominid de acum aproape două milioane de ani, corespunzând epocii lui Homo Habilis şi marcând începutul dezvoltării genului "homo". După examinarea lor atentă, Dr. Cordy este tranşant: "Nu poate fi un hominid; nu este posibil <...> Osemintele, din nefericire, nu sunt oseminte de hominid..." Mai ales ca o comparaţie cu oase de mamifer relevă asemănări cu felinele cu dinţi mari şi cu urşii fosili, în particular cu menționatul Ursus Etruscus. Este drept ca Dr. Cordy încearcă să-i "scuze" pe cei doi Nicolaescu-Plopșor, invocând absentă la acea dată a colecţiilor de referinţă, a mulajelor de australopitec (prezente astăzi în mai toate laboratoarele din lume), precum și condiţiile precare de păstrare a osemintelor - toate acestea făcând posibilă comiterea cu uşurinţă de erori.

La întrebarea adresată domnului Dr. Jean-Marie Cordy privind eventuale activităţi similare desfăşurate de d-sa în Europa, răspunsul a fost scurt: nu există asemenea situri în Belgia. A efectuat săpături similare lângă Liege, într-o peşteră - deci nu în acelaşi context sedimentologic şi geomorfologic. Dar, după cum spune el, "este vorba de situri de vechimi comparabile (1, 2, 3 milioane de ani), tehnici de explorare similare, la fel ca şi tipurile de analiză. Atunci când ai experienţă într-un sit important, o poţi folosi şi în alte situri, cum ar fi cel din Bugiuleşti".

Într-un cuvânt, o imagine oarecum dezolantă a descoperirilor echipei Plopşor, care, insistă Dr. Cordy, trebuie totuşi privită dincolo de aspectele sale negative, gândindu-ne ca fiecare pas în cercetare nu face decât să stabilească un anume model, gata să fie depăşit de descoperirile următoare. Întregul Lac Getic rămâne categoric un biotip extrem de favorabil vieţii şi "primirii" de hominizi. Mai ales ca România este ideal plasată din punct de vedere geografic în calea transferurilor de populaţie din Africa, prin Orientul Mijlociu, spre restul Europei...

Dar Bugiuleşti nu reprezintă în nici un caz un sfârşit de drum. Nici măcar specilistii belgieni nu au închis porţile investigaţiilor. Iar specialiştii români intenţionează să reia cercetările la Ciuperceni, Teleorman (un sit contemporan în parte cu Bugiuleşti), la Betfia (Bihor) şi Măluşteni (Tecuci). Este pasul logic următor necesar, pentru a lărgi orizontul cunoaşterii şi a face loc unor răspunsuri mai complete şi mai sigure.

SITUL DE LA BUGIULEȘTI

Ce semnificaţie are însă localizarea sitului de la Bugiuleşti şi, implicit, a descoperirilor din această zonă? Să nu uităm ca ne aflăm în vecinătatea marelui Lac Getic, extrem de întins la sfârşitul terţiarului şi încă existent la începutul cuaternarului, dezvoltându-se până la baza Carpaţilor. O zonă paleogeografică extrem de specială, în care echipa lui Nicolaescu-Plopșor a găsit numeroase situri fosilifere şi, în particular, urme de proboscidieni - întreaga linie a mamutului. Un sit extrem de bogat, cu carnivore ca Ursus Etruscus, feline mari, cu dinţi în formă de sabie, cai primitivi, gazele, primate mici - o zonă asemănătoare şi de nivelul zăcămintelor din Masivul Central Francez.

Este adevărat ca pietre şi oase provenind de la distanţe de 30-40 km, precum şi dimensiunile acestora, indică incontestabil apartenenţa la un om preistoric. Dar, nu cumva ar putea fi vorba de un fel de "poluare" a locului care să fi adus aici artefacte (obiecte) mai recente de două milioane de ani? (O situaţie asemănătoare s-a întâlnit de altfel şi în Masivul Central Francez!). Nu este exagerată invocarea în acelaşi scop a prezenţei oaselor de animal cu fracturi elicoidale (fracturate intenţionat pentru a putea fi apoi folosite ca unelte), deşi nici o şcoală actuală nu mai agreează un asemenea punct de vedere? Şi apoi: unde se plasa, de fapt, actuala zonă Bugiuleşti? La malul avansat al lacului, sau la câţiva metri în apă - nu mulţi, dar destui pentru a face imposibil accesul animalelor? (Aglomeraţia de oseminte de animale ar avea astfel o explicaţie: transportarea animalelor moarte într-un fel sau altul, de către un râu care se vărsa în lac).

COMPLEXITATEA SITULUI

Depozitul de la Bugiuleşti este unul dintre cele mai importante din Europa, atât prin varietatea faunei existente, cât și prin bogăţia resturilor găsite; Dacă resturile analizate nu sunt dovedit umane, aceasta nu înseamnă ca nu există o prezenţă umană! Doar ca nu este dovedită prin resturi scheletice concrete! Prezenţa omului la Bugiuleşti rămâne în continuare o posibilitate certă, lucru care pare a fi confirmat şi de uneltele de piatră descoperite de Constantin Nicolaescu-Plopșor şi atestate de Raymond Dart, marele antropolog, venit în România special pentru aceste cercetări.

Şi ar mai fi ceva pe care nu-l putem trece cu vederea: deşi depozitul de la Bugiuleşti a fost în mare parte cercetat, o zonă a fost totuşi în mod special lăsată neexcavata şi ea ne poate aduce încă multe surprize...

Aşa cum reiese şi din punctul de vedere al paleontologiei, formulat de Dr. Alexandru Marinescu, fost şef de Secţie la Muzeul de Istorie Naturală "Grigore Antipa": "Zăcămintele de pe valea Oltetului sunt cele mai bogate şi diverse zăcăminte de vârsta villafranchiană din Europa - lucru recunoscut de toţi specialiştii. De la mamifere de talie mică la Mamutus Meridionalis, găsim de toate. O faună care face trecerea de la climatul cald şi uscat la unul mai rece. Lista speciilor este de-a dreptul uimitoare: zeci de specii determinate. Predomină caii şi cerbii, dar sunt şi resturi de urs şi feline şi chiar ale unei maimuţe, Paradolicopitecus Avernensis Eticus, un tip de macac - de data aceasta toate perfect confirmate ştiinţific. Chiar şi prezenţe surpriză: girafa şi pangolinul (un animal acoperit cu solzi, cu coadă lungă şi care se hrăneşte cu termite). Parte din descoperiri au fost studiate, altele îşi aşteaptă încă cercetătorii. Se va descoperi în final omul de la Bugiuleşti? Nu ştim. Există urme clare de "activităţi preumane", mai ales uneltele de piatră aşchiată găsite acolo. Răspunsul final îl vor aduce doar viitoarele campanii de explorare şi... o viaţă normală de cercetător, cu acces la marile colecţii din lume, la literatură recentă de specialitate şi, de ce nu, la fondurile necesare".

CONSPIRAȚIE IMPOTRIVA ROMÂNIEI

Datorită eforturilor doctorului Jean-Marie Cordy de la Universitatea din Liege (Belgia), de a invalida descoperirea din România, s-a vehiculat ideea că descoperirea primei fosile de hominid veche de 2 milioane de ani ar fi schimbat din temelii originea omului modern din Europa.  În lupta pentru supremaţia primordialităţii omului în Europa, se înfruntau până nu de mult Anglia şi Spania, pe teritoriul lor descoperindu-se fosile umane uimitor de vechi. În Anglia, fosila umană descoperită la Boxgrave avea o vechime de 500.000 de ani, iar în Spania „omul de Orce”, cum a fost denumită fosila descoperită lângă Granada, situată ca vechime între homo habilis şi homo erectus, avea o vechime de 900.000 – 1.600.000 ani! 

Desigur localizarea unei noi fosile și mutarea centrului de plecare a civilizației din Europa în România ar fi reprezentat o amenințare culturală la adresa marilor puteri, mai ales ca descoperirea venea dintr-o țară comunistă. Totuși restul vestigiilor descoperite la Bugiulești certifică intr-un mod indirect prezența pe meleagurile actuale ale României a unor activități preumane. Chiar dacă descoperirea de la Bugiulești nu a fost recunoscută unanim si nu este studiată în scoli, Civilizația Cucuteni ramane fără indoială una dintre cele mai vechi civilizații din România și din Europa.

  • Sursă 1: https://quadratus.wordpress.com/2008/08/04/cine-am-fost-cine-vom-fi/

ARTICOLE SIMILARE